Câmpul de luptă

Adevărul despre vitejia românilor. Ce spuneau străinii de acum 500 de ani despre curajul strămoşilor noştri pe câmpul de luptă

Vitejia legendară a românilor a fost excesiv prezentată de istoriografia şi cinematografia din perioada comunistă. Dincolo de istoria propagandistă, există mărturii în special ale cronicarilor străini despre felul în care se comportau românii la război de-a lungul timpului.

De-a lungul timpurilor, ţinuturile carpato-danubiano-pontice au fost, cu mici pauze, un adevărat câmp de luptă. Aflate într-o poziţie strategică în nordul Balcanilor şi la întretăierea marilor drumuri comerciale ce legau nordul de sud şi estul de vest, principatele şi formaţiunile statale româneşti au fost în permanenţă ameninţate de vecini puternici şi mari imperii.    Fie se aflau în drumul otomanilor către vest, fie erau râvnite de puternicele regate ale Poloniei şi Ungariei pentru resursele importante aflate pe teritoriul lor, Moldova şi Ţara Românească au dus o continuă luptă pentru menţinerea independenţei sau măcar a integrităţii teritoriale.    Despre cum se comportau valahii pe câmpul de luptă au scris numeroşi călători sau diplomaţi străini participanţi sau simpli martori a războaielor care au înroşit Balcanii în Evul Mediu.   Vlahii, ucigaşii de vikingi   Printre primele menţiuni ale vlahilor de la începuturile Evului Mediu sunt de origine scandinavă. Culmea, vlahii sunt atestaţi ca o populaţie războinică chiar de către temuţii vikingi. Mai precis, prima dintre aceste atestări este semnalată pe o piatră comemorativă de pe insula Gotland, din localitatea Sjonhem. Pe această piatră din secolul al XI-lea, adică încă în perioada de glorie a epocii vikinge în estul Europei, se pomeneşte că varegul Rodfos, probabil o căpetenie vikingă, a fost omorât de ”blakumen în timpul călătoriei în străinătate”. Cel mai probabil evenimentul a avut loc la răsărit de Carpaţi, într-o confruntare cu comunităţile vlahilor din zona de astăzi Moldovei. Este cunoscut faptul că vikingii suedezi au călătorit până în zona Mării Negre.    ”Etnonimul blakumen reprezintă, potrivit părerii aproape unanime a specialiştilor, o formă scandinavă a numelui vlahilor. Dat fiind că drumul obişnuit al varegilor de pe coastele baltice către Constantinopol trecea de-a lungul litoralului moldovenesc al Mării Negre, este firesc să admintem că românii întâlniţi de Rodfos erau cei ce locuiau la răsărit de arcul carpatic”, arată reputatul academician Victor Spinei în lucrarea sa ”Moldova în secolele XI-XIV”. A ucide o căpetenie vikingă, precizează istoricii, însoţită mereu de războinici printre care şi temuţii berserkeri, era o ispravă la care puţini se încumetau. Vlahii de la începutul Evului Mediu, contrar unei imagini idilice încetăţenite, de agricultori şi păstori, aşa cum îi arată vechile izvoare, aveau preocupări deosebot de războinice, fiind mai degrabă mercenari, implicaţi în conflictele dintre ruşi, vikingi, popoare ale stepei şi bizantini.   Un alt document scandinav, mai precis este vorba de o poveste ”Saga lui Eymund”, îi prezintă pe vlahi în aceeaşi postură, de războinici care sunt luaţi ca mercenari într-un conflict dintre doi vikingi stăpâni ai teritoriilor kievene şi ruseşti. Puterea militară a vlahilor era apreciată odată ce au fost implicaţi într-un conflict între două tabere, cu o puternică tradiţie războinică. Mai precis este vorba de luptele dintre Burizleif, cunoscut în tinuturile ruseşti drept Sviatopolk şi Iarizleif sau Iaroslav. Acesta din urmă avea în componenţa armatei şi vlahi, numiţi blakumen, dar şi pecenegi. Totodată, vlahii sunt pomeniţi şi alte izvoare, precum cel scris de Ottokar de Styria, în care sunt prezentaţi ca războinici şi mercenari implicaţi în luptele din Balcani.   Moldovenii lui Ştefan cel Mare, războinici de temut   Vitejia românilor pe câmpul de luptă a devenit legendară, însă în timpul marilor voievozi războinici, precum Mircea cel Bătrân sau Ştefan cel Mare. Chiar şi în timpul lui Alexandru cel Bun, cunoscut mai mult ca un bun administrator, curajul oştenilor moldoveni şi priceperea acestora în război sunt lăudate cu prilejul luptelor polonilor cu teutonii la Grunwald(1410) şi Marienburg( 1422). O forţă impresionantă de cavaleri teutoni, adevăraţi specialişti ai războiului, a fost distrusă de un detaşament moldovenesc de cavalerie uşoară, lucru care arată o pricepere deosebită în arta războiului.

”Văzându-i puţini la număr, cavalerii teutoni îi atacă. Moldovenii se reped la o pădure, în care descalecă şi se adăpostesc de vedere. Cavalerii se iau după dânşii. Moldovenii îi primesc cu o ploaie de săgeţi care culcă la pământ primul rând al cavalerilor. Restul se împrăştie. Moldovenii se întorc, în tabără, cu pradă şi cu prizonieri”, arăta cronicarul Jan Dlugosz impresionat de faptele de arme ale moldovenilor. Totodată, faima de viteji pe câmpul de luptă moldovenii au câştigat-o în urma reorganizării militare din timpul lui Ştefan cel Mare şi mai ales în urma victoriilor obţinute în faţa maghiarilor, polonezilor şi a turcilor.    Trimişii străini erau impresionaţi de curajul şi priceperea luptătorilor moldoveni. ”Supuşii (n.r. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, arăta medicul veneţian Matteo Muriano, într-o scrisoare către dogele republicii Veneţiei. Totodată, acest trimis al dogelui preciza că moldovenii sunt războinici redutabili în faţa cărora tremurau turcii de la graniţele imperiului. ”Turcii au mare frică de acest domn şi de creştinii ce şi-ar face drum prin această ţară”, preciza medicul în aceeaşi scrisoare. Moldovenii, se spune mânuiau, cu pricepere, spada, lancea şi ghioaga, dar erau şi foarte buni arcaşi.   ”Ei urmează mai mult îndeletnicirea războiului”   Călătorii sau diplomaţii străini continuă să facă precizări cu privire la vitejia românilor din Moldova, dar şi din Ţara Românească, pe aproape tot parcursul Evului Mediu. Iată ce spune eruditul italian Antonio Maria Graziani despre calităţile războinice ale românilor, la 1564.    ”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, preciza italianul. Totodată, aceştia îi prezintă pe români ca pe un popor războinic care deseori trece în teritoriile tătarilor şi atacă.   Războiul călare şi tacticile de guerilă, specialităţile valahilor   Cronicarii şi călătorii străini prezintă o altfel de realitate decât cea încetăţenită de multe ori în imaginariul colectiv. De multe ori, în principal în cinematografia din perioada comunistă, armatele românilor erau prezentate ca fiind formate în mare parte din ţărani pedeştri. Mărturiile scrise ale străinilor arată că de fapt grosul armatelor româneşti din Ţara Românească, dar în special din Moldova, era format din cavalerie. Peste 40.000 de călăreţi, după cum arată şi Muriano, în vremea lui Ştefan cel Mare, o forţă de cavalerie formidabilă, uşoară şi pricepută. Acelaşi lucru îl arată şi Graziani, lăudând priceprea valahilor în lupta călare.

”La acele neamuri nu se foloseşte aproape deloc pedestrimea, atât fiind că este alcătuită din oamenii cei mai de jos, cât şi fiindcă este fără rost din cauza iuţelii şi a mulţimii cailor”, preciza italianul în secolul al XVI lea. Renumite erau de asemenea hergheliile moldoveneşti şi priceperea vlahilor în a trage cu arcul din goana calului, la fel ca şi tătarii. Infanteria era ca un fel de suport al acestei cavalerii, capabile însă să lupte şi pe jos. Infanteriştii erau la rândul lor după cum arată cronicile, experţi în războiul de guerrilă.    ”Îmbrăcaţi într-o dimie de culoare brună, grosolană şi peste măsură de păroasă. Acoperiţi pe cap cu o căciulă ascuţită de acelaşi fel în firmă de piramidă şi încălţaţi cu opinci şi cu feţele negre din cauza bărbii, a părului lung şi nepieptănat, înarmaţi numai cu un ţăpoi şi o cnasă legată de o prăjină, nespus de sprinteni, aleargă departe în număr mare prin acele păduri şi munţi şi atacă peste tot locul, deopotrivă rândurile duşmanilor, fie ele cele din faţă sau de la mijloc sau de la urmă. Şi chiar în toate nopţile îi hărţuiesc cu mai mari pierderi pentru aceia, prădându-i, ba încăierându-se cu ei în mici lupte şi silindu-i să stea treji”, se arată în ”Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” realizată de Anton Verancsics Vebantio în secolul al XVI lea, mărturie prezentă în colecţia ”Călători străini”, volumul 2.    Românii, consideraţi viteji şi în epoca modernă   Vitejia românilor pe câmpul de luptă nu a fost remarcată doar în Evul Mediu. Ziarele şi oamenii politici ai secolului XIX şi începutul secolului XX remarcau calităţile soldaţilor români şi mai ales curajul acestora în luptă. Chiar şi mica încăierare de pe Dealul Spirii de la 1848 a scos la iveală curajul românilor, aproximativ 750 de ostaşi români ţinând pe loc aproape 4 ore, peste 9000 de soldaţi turci, provocându-le pagube semnificative.    Cele mai importante referinţe cu privire la curajul soldaţilor români au apărut însă în perioada 1877-1878, când soldaţii români au participat la războiul de independenţă, învingând alături de ruşi, Imperiul Otoman, într-o serie de bătălii epice pentru redutele Griviţa şi Plevna. Ostaşii români au fost apreciaţi de oficialii străini, dar şi de presa europeană. “Este clar pentru orice militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă ar fi fost inevitabil aruncată înapoi în Dunăre”, preciza, în 1878, generalul englez Baker.

Ziarul ”Bien public”, care apărea în secolul XIX în Belgia, prezenta elogios contribuţia românilor la război: „Au luat marea parte la asaltul Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa”. Chiar şi în timpul Primului Război Mondial, curajul soldatului român a fost remarcat. Iată ce scria ziarul britanic ”The Times” în 1917, după o întreagă serie de victorii româneşti, singuri în faţa a trei armate de ocupaţie: ”Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi încât aruncau armele pentru afugi mai iute, ca să nu fie făcuţi prizonieri”.    Totodată şi premierul Lloyd George s-a arătat impresionat de curajul soldatului român. ” Soldatul român a dovedit omenirii că este soldatul cel mai viteaz din lume când i se dă posibilitatea să-şi demonstreze această vitejie”, preciza acesta.

Citeste mai mult: adev.ro/ntf02j

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s